Aripi frante, visuri ruinate

Alarma ceasului fusese setata-n zadar. Oricum, emotiile nu o lasasera sa doarma, astfel ca a verificat din zece in zece minute display-ul, sa fie sigura ca nu va rata ocazia sa demonstreze ca poate.

Pasise cu atata emotie pe treptele microbuzului, incat ai fi zis ca zboara pentru prima data cu avionul. Insa pentru ea era mai important faptul ca acel microbuz urma sa o duca in Turnu Magurele, la olimpiada de psihologie, decat sa fi decolat spre Paris. Ajunsese la etapa judeteana si era extrema de fericita.

Nu si-ar fi imaginat ca dupa atatia ani de scoala ar mai fi putut sa apara o materie care sa ii placa mai  mult decat limba romana. Totusi, acest lucru s-a intamplat in clasa a X-a, cand a descoperit psihologia. I se parea fascinant cum lucruri despre care credea pana in acel moment ca pur si simplu trebuie sa se intample, acum aveau o explicatie.  O bucura si faptul ca vedea o noua oportunitate. Ar fi putut sa devina studenta la psihologie. Deja se imagina la un birou, cu o agenda plina de programari si cu ochelarii pe nas. C-asa vazuse in filme. Clar, nu esti un bun psiholog daca nu porti ochelari!

Ajunsa in sala de examinare,  si-a dat seama ca lucrurile nu vor merge atat de bine. Subiectele discutate si rezolvate cu profesoara de la liceu, nu erau deloc asemanatoare cu cele primite. Inima incepuse sa ii bata cu putere, dar nu de emotii, ci de furie. Realizase ca nu va putea scoate un punctaj foarte bun. Si-ar fi dorit sa dea timpul inapoi, sa fie din nou in sala de lectura si sa aiba ocazia sa exerseze pe acest tip de subiecte. A facut tot ce-a putut, dar nu atat cat si-ar fi dorit. A parasit sala cu ochii in lacrimi. Stia ca nu putuse prea mult. Se gandea la ce va zice doamna profesoara. Dar se incuraja singura crezand ca o va intelege, ba chiar o va consola si o va ajuta sa participe si la anul, pentru a realiza ceea ce isi propusese.

Week-end-ul trecuse greu. Pe de o parte, ar fi dorit sa nu mai vina niciodata ziua de luni, sa nu mai paseasca in curtea colegiului, sa nu mai vada sala de lectura in care toata acea pregatire fusese fara rost. Pe de alta parte, si-ar fi dorit sa vorbeasca cu profesoara, ar fi avut nevoie sa fie consolata. Vorbele mamei: “Da-o-ncolo de psihologie, cui ii trebuie asa ceva?”, nu fusesera tocmai ceea ce si-ar fi dorit sa auda. Avea nevoie ca cineva sa ii spuna ca a facut tot ce-a putut, ca n-a depins de ea, ca nu este vinovata in totalitate pentru acest esec.

Luni dimineata, profesoara a chemat-o in cabinetul ei. Dezamagita si furioasa ii spunea ca nota 7,30 e prea mica pentru pretentiile pe care le avea. Ea a incercat sa ii explice ca subiectul al III-lea nu fusese asa cum credea. Ca a fost altceva decat ce lucrase in blestemata sala de lectura. Dar profesoarei nu i-a pasat. Din contra, la sfarsitul semestrului, avea sa o pedepseasca, dandu-i doar ei media 9 la sociologie, in timp ce chiar si colegii ei care de cele mai multe ori chiulisera de la ore, primeau media 10.

A fost o lovitura dura pentru o pustoaica de 17 ani. A crezut ea ca in urma acestui fapt, s-a cunoscut. Si a crezut ca nu e buna de nimic. Se privea in oglinda si se dispretuia pentru simplu motiv ca a indraznit sa visese sa devina studenta la psihologie. Mai departe, ca ar fi putut sa faca o cariera din acest lucru, nici macar nu mai indraznea sa isi aminteasca. A crezut ca a inteles totul. Si a renuntat la tot.

In  realitate, nu intelesese nimic. Tot ce ar fi trebuit sa inteleaga era faptul ca trebuie sa aiba incredere in ea si ca nu trebuie sa permita nimanui sa ii franga aripile sau sa ii distruga visurile. Doar ca acest lucru, numai dupa ani de zile a putut sa il constientizeze. Poate prea tarziu.

Probabil ca v-ati dat seama ca e povestea mea. Una dintre ele. Tot ce-ar fi de retinut, din punctul meu de vedere, este faptul ca nu exista perioada mai crancena in care sa distrugi sufletul unui om decat in adolescenta. Sa-i tai aripile, sa ii ruinezi visurile, sa il lasi sa creada ca nu e bun.

Uneori, nici nu realizam cat de mult rau putem face cuiva prin simplu fapt ca ii insuflam ideea conform careia nu ar fi suficient de bun pentru ceea ce isi doreste sa faca. Pentru a-ti indeplini dorintele, nu trebuie sa fii cel mai bun. Trebuie doar sa crezi in tine si sa lupti. Cu tine. Si cu ceilalti, daca e nevoie.

8 gânduri despre „Aripi frante, visuri ruinate

  1. Din pacate intamplarile din copilarie, adolescenta lasa urme adanci in sufletul nostru. De aici neincrederea in noi, frustrarea, nesiguranta. Dar niciodata nu va fi tarziu sa faci ceea ce iti place!

    Apreciază

  2. Mi-am dat seama de la inceputul articolului, ca este vorba despre povestea ta…..la un moment dat, intr-o discutie cu Valentin, dupa ce s-a intors de la o intalnire cu d-na psiholog preferata, i-ai povestit despre incercarea ta, despre dorinta ta neimplinita, care, inteleg acum, ca te-a marcat….Draga Adriana, esti o fata frumoasa, inteligenta, curajoasa care a reusit un parcurs frumos in viata, ….poate atunci, sau poate alta data, n-ai intalnit omul potrivit la locul potrivit….se intampla…..dar sa nu uitam, ca destinul isi face treaba…..Timpul nu este pierdut, putem invata la orice varsta, dar tragand linie, esti o fata realizata din foarte multe puncte de vedere, ai parinti minunati, ai un sot bun, bland si iubitor, ati castigat o competitie dura, sunteti sanatosi si fericiti…..Sa nu uiti niciodata ca acolo sus este cineva care ne iubeste si ne ajuta sa realizam, numai ceea ce noua ne este de folos si numai ce este mai bine pentru noi, nu ceea ce credem noi, ca ne-ar fi…..Cu siguranta, nu poate fi vorba acum, de ……..(cred, ca au fost, doar in mintea adolescentei de 17 ani)… Scrii minunat, o placere sa te citesc, astept si alta o poveste, dar cu final fericit…. Va doresc o viata lina cu visuri implinite, pace, sanatate si iubire….

    Apreciază

  3. …cat am asteptat un nou articol!…superb…câtă sensibilitate,emotie ai putut transmite, minunata si speciala doamnaT!Sa nu te opresti aici…continua sa scrii,o faci extraordinar de bine si…urmeaza-ti visurile!Te pup si imbratisez cu mare,mare drag!😘

    Apreciază

  4. ma regasesc in anumite secvente,doar ca eu am ales sa cred in mine chiar daca altii nu au facut-o,am auzit si eu vorbe de genul,,tu nu esti buna pentru asta,, sau ,,nu vei ajunge acolo,, etc etc…..si uite ca am ajuns sa-mi vad visul implinit cei drept dupa ani de studiu si cumpene cumplite((dramele mele),iar acum adult fiind cu un servici pe care si l-a dorit inca am gasit puterea de a-mi indeplini inca un vis sau cel putin incerc…..draga mea eu te sfatuiesc sa nu renunti la acest vis daca cu adevarat ti.l mai doresti ,nu e tarziu ,esti tanara si le poti imbina pe toate,stiu din propria experienta ca nu e greu,este cumplit de greu ………dar nu imposibil,crede si va fi cum iti doresti si nu lasa pe nimeni sa te abata de la drum,este visul tau nu al altora

    Apreciază

  5. Draga Adriana,
    Mi-a plăcut foarte mult povestea ta. Poate o citește cineva care sa înțeleagă ce importanta are atitudinea și profesionalismul unui profesor de liceu. Sigur ca nu era vina ta ca nu ai știut cum sa pregatesti singura un examen de nivelul olimpiadei, sigur ca era de datoria profesoarei sa te pregătească și sa te îndrume în procesul dificil de învățare și asimilare, sigur ca poate ca nici doamna profesoara nu a avut timpul necesar sa face tot ce trebuia. Dar un lucru este sigur, nu avea de ce sa te certe și nu trebuia sa te descurajeze și mai ales nu trebuia sa te pedepsească cu notele următoare.
    Acum poate îți dai și tu seama ce importanta are meseria de profesor. Trebuie sa ai răbdare, consecventa, temeinice cunoștințe de specialitate, pedagogie și metodica predării și trebuie sa iubești copii sa rezonezi cu sufletul lor sa ai har și charm și sa dăruiești uneori viata și sănătatea proprie.
    E greu când acasă nu ai uneori ce pune pe masa și proprii copii sunt defavorizați din lipsa banilor.
    Am sa revin la tine și povestea ta. Ai o scriitura frumoasa și ușoară ca un fulgulet chiar și când scrii ceva trist. Aștept de fiecare data povestea de pe blog a doamnei T și ma bucur ca am acces la ea. Te salut suflețel frumos și pe suflețelul tău pereche.
    Cu drag prof. Adriana Caciuleanu

    Apreciat de 1 persoană

  6. Scuza-ma ca te corectez,sunt sigura ca e o greseala din neatentie,spre final ai incheiat cu „sa fi…” ori corect este „sa fii”!
    Imi esti draga si te urmaresc cu placere!Numai bine amandurora!

    Apreciază

  7. Eu am avut „norocul” sa am profesoare intelegatoare si cand am participat la vre-o olimpiada sau concurs chiar daca am luat nu un punctaj foarte mare ma felicitau si imi ridicau moralul… Pentru ca si eu in clasa a 8-a la olimpiada de chimie am iesit din sala plangand pentru ca stiam ca nu rezolvasem totul corect… Dar intradevar nu e bine sa spulberi visul unui copil pentru ca ranile pe care i le provoci in copilarie vor fi foarte greu de „pansat”..
    Te felicit pentru acest minunat articol, felicitari pentru tot ceea ce faceti 😘😘

    Apreciază

  8. Superb scris, draga mea! Mi-ai adus aminte de momentele cand am tras si eu tare si am ajuns la nationala la geografie, iar cand m-am intors de acolo profesorul era.. mda se putea mult mai bine, pentru ca am fost undeva la jumatatea clasamentului. Dar ce nu o sa uit o sa fie saptamana aceea frumoasa pe care am petrecut-o la Craiova. Alt moment a fost in clasa a 12-a cand m-am hotarat sa dau la facultatea de informatica. Toti imi spuneau ca e prea greu, ca nu e de mine, iar timp de 2-3 luni l-am petrecut gandidu-ma la alte facultati. Si ce sa vezi acum, sunt studenta in anul 3 la informatica. Mult succes in activitatea ta si multa fericire alaturi de Vali, va pup!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s