Gânduri la vreme de criză… biliară

E noapte. Privesc pe fereastră. Observ în parcare o mamă care își trage grăbită copilul după ea. Bag seama că nu-i place deloc frigul. Mamei, căci copiii niciodată nu se plâng de frig, soare sau ploaie. Ei găsesc bucurie în orice. Noi am uitat. Mai trece o pereche care grăbește pasul, dar doar atât cât le mai permite vârsta. Probabil gheața îi sperie mai mult decât gerul. Cineva și-a scos cățelul la plimbare. Și nu se grăbește. Se bucură de fulgii mari de zăpadă. ”Bucură-te, îi zic și eu, poate sunt ultimii pe anul asta…” La o fereastră din blocul de vis-à-vis încă mai licăre instalația de Crăciun. Mi-a bucurat privirea și amintirea toată luna decembrie. Dar acum de ce o mai aprinde? Nu mai are niciun farmec, mi se pare chiar ridicol. E gata, a trecut și Sf. Ion, acceptă! Mai văd o lumină slabă la o altă fereastră. Dar e doar o veioză. Oare citește cineva? Si dacă da, ce? Curiozități de o secundă pe care mi le potolesc cu alte gânduri sosite și zburate în grabă. Deschid fereastra, că mi-e dor de mirosul de rece și de curat. Dar pijamaua subțire mă trădează, iar pe alea groase nu le suport. Trebuie să închid. Și să rămân doar cu nasul lipit de geam. Ca în copilărie, atunci când era luni. Și tata se întoarcea de la serviciu cu pufuleți. Pentru el, tot ce conta era ca pe ambalaj să scrie pufuleți. Tocmai de aia îmi aducea uneori d-ăia nesărați, de trebuia să îi mănânc la bucătărie, ca pe ciorbă. Nu cu lingura, cu sare. Mi-e dor. De acea luni, de pufuleți, de tata. Ies pe balcon și iau o cămașă umedă, să o pun pe calorifer. N-am nevoie de ea uscată, vreau doar să îmi miroasă în casă a ger năpădit de căldură. A copilarie și a haine scorțoase bătute de crivăț. Doamne, dor îmi e! De grădina ninsă, de podul casei șuierat de vânt, de sania grea ce-și lăsa urmele ruginite în zăpadă, de nas roșu răsărit de sub fular…

N-au trecut decât 5 minute de când mă uit pe fereastră și prin cap mi-au trecut zeci de amintiri, locuri, persoane, idei, judecăți, nimicuri. E gata ceaiul. Amar ca ziua ce a trecut. Iau înghițituri mari, să scap repede. Închid veioza. Deși n-am citit nimic. Setez alarma. Mă informează telefonul că mai am 7 ore și 7 minute de somn. Mă rog să adorm în cele 7 minute, să mă încadrez în recomandarea minimă a doctorului. 7-8 ore de somn.

img_9452_copy

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s